The Last Dream Of Winter

„Du schenkst mir das Leben um mich dann zu verlassen”

Îţi trimit cioburile încă sângerânde ale inimii mele, căci eu nu mai am ce să fac cu ele…

 

Doream să îţi scriu ceva frumos… Motivele nu le cunosc nici măcar eu… Idei am, dar când pun mâna pe creion să îţi scriu, totul în jurul meu se amestecă şi mă trezesc în aceeaşi stare de amorţeală amară în care putrezesc de jumătate de an…

 

Poate că mai luceşte un ciob de speranţă între miile de fărâme însângerate ale sufletului meu… Dar mă umplu zi de zi cu beznă şi ură  conştient că nu voi ajunge nicăieri…

 

Orizonturile sunt închise şi eu mă zbat intro baltă infectă de regrete, vise, dorinţe, toate deja mucegăite…

 

Lumea din jurul meu o privesc precum un copil priveşte o vitrină cu jucării colorate şi strălucitoare la care nu va ajunge niciodată… Şi realizez că nu exist, că nu am nimic şi nu voi avea… Este înfiorătoare această „noapte” a sufletului…

 

Zilnic sunt otrăvit şi mă otrăvesc cu ceea ce văd în jurul meu, încercând să rezist tentaţiei „finale”

 

Şi în căderea mea liberă prin mine în mine spre nimicul ce sunt de fapt, încerc visător şi ireal să mă agăţ de orice gând şi orice sentiment ce mai răsare din gunoiul fiinţei mele în încercarea de a mai frâna căderea ce duce doar spre mormânt, dar nimic nu rezistă imensei greutăţi ce o are durerea din sufletul meu ce mă macină clipă de clipă…

 

Marea Linişte este visul meu de crăciun…

 

Nu mai vreau nimic de la lumea asta pt că ştiu că nu mai are ce să îmi ofere, şi eu nu mai am nimic de dat… Tot ce am avut am dat şi nu mai am nimic… Sunt complet gol pe interior şi mă prăbuşesc în mine cu fiecare clipă, aşa cum se destramă o grămadă de cenuşă sub o adiere fragilă…

 

Mereu rugile şi dorinţele mele nu au fost ascultate de cei care m-au minţit că m-au iubit… Niciodată…

 

Am adunat un şir enorm de ghivece cu sentimente uscate, sentimente al căror seminţe le-am capturat din deşertul sufletului meu, cu speranţa că vor încolţi cândva, dar eu sunt doar otravă şi nimic nu poate creşte în mine, la rândul meu devenind doar o uscătură… Peste care ninge acum…

 

Nu mai îndrăznesc să visez la nimic, în încercarea de a evita durerea deziluziilor, care oricum nu cred că va trece de nivelul durerii ce o simt acum… Sunt pur şi simplu un mort viu în derivă prin lume, lipsit de perspective, privat de atingeri şi vorbe dulci, de sărutări şi şoapte…

 

„Siehst du das Blut an meiner Hand
Hast Du das Leid in mir erkannt?
Siehst du den Schmerz in meinem Blick?
Warum stösst du mich zurück?!”

 

 

Mai visez ireal şi absurd că acest ultim anotimp să îl trec alături, cu, prin şi cu „Lorelay, visul”…Să fie aceasta ultima mea operă…

 

„Du hast mir Deinen Namen in die Seele gebrannt
Mich ohne Erbarmen aus Deinem Reich verbannt
‘Dein Wille geschehe’ so steht es geschrieben
Du weisst ich vergehe daran Dich zu lieben”

Dar visele trebuie să rămână vise, căci odată trecute de pragul realităţii se transformă în durere… O cruntă, crâncenă şi abjectă durere în starea ei cea mai pură…

 

„Führ mich aus dem Dunkel zurück in das Licht
Bevor mein Herz in 1000 Teile bricht”

Ştiu că sunt sortit să pier singur şi trist din lumea asta, aşa cum am şi ajuns în ea…Nu mai am nici un dubiu, căci mi s-a demonstrat şi n-am vrut să cred… Mereu…

Şi atunci mai visez puţin, şi plec…

„Du bringst mich um mit Deinem Eisenherz
Eine Welt ohne Dich ist eine Welt aus Hass und Schmerz”

„Du hast mir Deinen Namen in die Seele gebrannt
Mich ohne Erbarmen aus Deinem Reich verbannt
‘Dein Wille geschehe’ so steht es geschrieben
Du weisst ich vergehe daran Dich zu lieben

Hörst du mein Herz, hörst Du es nicht?
Es ist das Herz das zerbricht wenn man von ihm spricht.”

Lorelay, the dream…

…Să îi găsesc surâsul cald în fiecare dimineaţă, să-i gust aromă de vise de pe buze, în timp ce mâinile-mi redesenează oceanele de pasiuni dintr-o noapte apusă, să mă joc în păru-i negru-castaniu în timp ce îmi pierd privirea tristă în sclipirile de noapte ale ochilor ei…

…Să sfârtecăm barbar fiecare clipă ce trece prin noi, s-o împărţim, să ne înfruptăm cu seva ei de linişte, aşa cum ne înfruptam o dată cu sevele noastre de îngeri-demoni…

…Să rămânem înlănţuiţi în atingeri şi răsuflări printre grăunţele clepsidrelor ce numără implacabil vremea până la sosire Finalei Tăceri…

…Să îi contemplez sub apusurile de gheaţă trupul umplut cu dumnezeire, să îmi desenez cu degetele visele, terorile, speranţele şi temerile pe sânii ei, să le spulber cu o suflare şi să plantez apoi pe ei căpşuni în floare cu sărutările mele efemere…

…În dimineţile de soare să o alerg pe câmpiile de flori fragede, şi sub piezişele raze ale soarelui ce îşi urcă chipul pe bolta de infinit albastru s-o prind, să-i sărut picioarele de minune divină, apoi pe marea de sclipitoare rouă s-o port din nou spre infinitul paradis…

…Şi peste zi să fiu zeul ce îi desenează cu limba şi cu degetele umede cu licoarea-i zeiască, poeme şi arabescuri vechi şi complicate pe trupu-i dulce ca o zi de mai în floare…

…Şi sub nopţile pline de negru ger, împrăştiaţi în faţa şemineului fictiv să admirăm fantomatice lumini dansând străvechi ritualuri păgâne pe pereţi, să ne transformăm…

…Prin aburii de ceaţă să deschidem cartea interzisă a plăcerilor, să ne pierdem unul în altul pe rând, până la epuizare, şi după un calm şi cald dulce pui de somn să o luăm de la capăt, să ne explorăm trupurile împingând totul până la demenţă şi înapoi de mii de ori pe noapte…

…Şi visez să mă las stigmatizat de fabuloasele-i degete de zeiţă egipteană, să îmi gust sângele de pe degetele ei după ce prin noi au trecut cutremurătoare toate fanteziile imposibile imaginate vreodată în fictivele Sodoma şi Gomora…

„Cu Tine… Pe Tine… Sub Tine… In Tine…

Iubeste-Ma! Tranteste-Ma! Violeaza-Ma! Sodomizeaza-Ma! Trudeste-Ma! Dezmembreaza-Ma! Eviscereaza-Ma! „

Şi la sfârşitul colorat de artificii, după ce tot visul se va fi sfârşit, sub o tristă singuratică salcie plângătoare, îngheţată de bezna iubirii, voi scrijeli în scoarţa ei un nume, ce la fel de adânc e scrijelit în tot ceea ce eu n-am fost nicicând, şi cu ochii în lacrimi, dar cu inima uşoară că divinitatea mi-a îngăduit să trăiesc amarul vis, deşi ea acum e departe, şi pe veci pierdută-n îmbrăţişări străine, voi deschide complicatele tubulaturi ale angrenajului ce îmi ţinea inima în viaţă, şi mulţumindu-i mut pt extazul divin trăit cu ea, voi scrie din nou pe zăpada albă, cu un roşu negru „Te Iubesc”…La infinit…

Şi visul se sfârşi…

„Altceva nu-i nimic

Si mereu ma complic

Si ce simplu mi-ar fi,

Daca nu te-as iubi.

Daca m-as lua dupa pretexte,

daca-as trage unde e usor,

nici nu trebuia s-aud de tine

si-mi era mai de folos sa mor”

„Ce simplu mi-ar fi, daca nu te-as iubi”

Adrian Paunescu


” lorelay”… briza mării amestecată cu spuma valurilor spulberate de stâncile înălţate spre soare…… oceane de parfumuri de flori tolănite prin grădinile suspendate ale orientului… parfumul cafelei împletit cu aromele proaspete ale produselor de patiserie pe o străduţă îngusta într-o diminieata dulce de mai într-un Paris încă adormit… gustul crud al ierburilor tocate de galopul cailor sălbatici pe întinsele păşuni americane… ceaţa de lemne arse ce pluteşte leneşă printre casele scăldate în troiene de zăpadă într-un sat uitat de lume, într-un decembrie greu şi sticlos… licorile rafinate ale plăcerilor dintr-o cameră ascunsă a unei zeiţe egiptene… tresărire ce străbate trupul în secundele grele şi imense ale extazului, tresărire ce străbate fiinţa la spectacolul artificiilor pe un cer senin şi rece… cuibărirea în braţele calde şi ireale ale iubirii, mirosind a plăcere, linişte şi dragoste, atingerea goală a trupurilor unite de sărutări eterne… visul realităţii şi realitatea visului… trecut, prezent, viitor, eternitate, tăcere, şoapte, lacrimi… tristeţea închiderii capacului sicriului mut peste chipul livid al iubiri sinucigaşe…

Si o aud soptind in vis…

dacã m-ai iubi, mi-ar exploda tâmplele de atâta fericire. Tâmpla dreaptã mi s-ar prelinge pe sâni si pe coapse si s-ar scurge într-o crãpaturã de pe podea.Tâmpla stângã s-ar desprinde de mine si, delirând, ar pluti în nestire pânã când s-ar izbi de o stea. Totusi, te rog mult, iubeste-mã.”

Si ar mai fi atatea de spus, dulce Lorelay… dar timpul e scurt, si e pe sfarsite…

Ramai cu bine, dragostea mea salbatica…

~ de christian long pe decembrie 19, 2010.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: