[0.3] Vise La Apus 0.2

Vise la Apus     [0.1[2.0]]

|-In Noapte-|

            …acidele culori purpurii, în întunecarea ce cuprinde tăcută uscatele ierburi de pe câmpiile topite… se tocesc… 

lumina s-a stins, viaţă s-a stins şi o altă viaţă apare, aceea a altei lumi sidefii şi a altor vise.  

A noptii… o noapte în care sufletul rătăcitor nu îşi găseşte un adăpost în care să se aplece deasupra unui foc de adevaruri, o noapte rece, ce îngheaţa gândurile şi sentimentele în dureroase forme străvezii de ireale… firmamentul, aprins, tocit luminează rece zăpada stinsă, pustie şi vidă în care paşii omului s-au pierdut, şterşi, pe alte ţărmuri ale sensurilor necunoscute 

             Luminile satelor se sting pe rând, lăsând imensul furnicar în bezna creaţiei înfometată după moarte…

Printre stelele tocite se scurge sufletul cosmic al altor dimensiuni îngheţând cu ura lui pentru omenire fumurile coşurilor de pe casele scăldate în beznă, îngheţând troienele de zăpada prin care rătăcesc mutilate sentimentele alungate din viaţă lor şi a morţilor, îngheţând în picăturile acide de fulgi sclipirea fadă a eternităţii ce este aruncată fără milă de către luna şi căi lactee să moară printre troienele de oameni ucişi de lumină şi întuneric…

            Si’n această lume fetidă, nimeni nu mai poate chema iubirea încătuşată de întunecatele neguri reci în înaltul cerurilor tridimensionale ale apocalipsei

            nu există anotimpuri în noapte

            nu există viaţă în noapte, există doar dorinţa şi setea de eternitate

            există doar moartea visată de zeiţele dezvirginate

Există doar haosul ce amestecă anotimpurile în vise şi sentimente…

Pentru a vedea noaptea, fiinţa trebuie să fi murit de câteva ori, pentru a simţi noaptea şi pentru a o lăsa să-i curgă prin trup, fiinţa trebuie să fi iubit un înger… şi alb, şi negru-n suflet…

Sunetele eterne ale unor melodii extraterestre, create de experimentele eşuate, pribegesc printre troienele haotice şi se lovesc topite în sufletul meu, creând şi distrugând furtuni acide de lumini şi sentimente…

Sub eternele lacuri luminoase de mercur ale lunii fumurii, primesc cu sufletul rănit sămânţa amară a urii cosmicului pentru omenire. Sămânţă ce trebuie să încolţească în noaptea sufletului meu şi să aducă apocalipsa simţurilor şi a sentimentelor… din ea trebuie să plutească peste lume ceaţa acidă a distrugerii şi a agoniei…

Din ea trebuie eu să trăiesc… din ea trebuie eu să distrug lumea ce m-a creat! Şi-aud chemarea propriei mele morţi… în noapte… şi îmi trăiesc viaţă  în noapte, şi iubesc în noapte o noapte, şi urăsc în noapte ziua, şi creez în noapte, şi distrug în noapte, şi caut în noapte doar eu singur în noapte…

O noapte etern mutilată de falsele adevăruri izvorâte acide din mintea fiinţelor pribege prin timp şi spaţiu, adevăruri ce nu mă încânta, adevăruri ce nu reprezintă idealuri sau dorinţe… În noapte mă pierd, îmi rătăcesc sufletul şi seva..

Mă caut, o caut pe ea, dar, doar forme reci şi moarte cu ochii scoşi dezgrop din mucegaiul sentimentelor altora…

…nu găsesc altare decât stinse şi-n ruine…

    …zeul meu m-a părăsit în noapte…

       …fără rămas bun ziua şi noaptea m-au părăsit…

 …în răsărit…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: