[1.0].Putrezire [chapter_one]

[1.0] Putrezire [chapter_one]

2001-2003

[./:/:/.]

În imensul ocean de betoane, fier şi sticlă am întrezărit pe un zgomotos val o firavă speranţă. O firavă incertă fericire. Trecuse rapid pe lângă mine, am privit-o şi m-a privit şi a înţeles ce caut, căci privirea mea i-a şoptit. Dar a dispărut şi putere s-o caut  nu mai am… S-o regăsesc.

Vreau să ştiu ce şi-au şoptit privirile noastre în marea de străini, plină cu dureroase sunete. Începe un alt frumos vis ce va sfârşi ca celelalte, ucis de neînţelegere. Şi visul acestei firave fericiri transformă din nou natura ce înconjoară sufletul meu.

Frunzele roşii ale uscaţilor copaci se topesc în tomnaticul aer acid şi prea bolnavi se îndreaptă norii spre orizonturile pe care nu le pot atinge. Şi cred că nici nu vreau.

Continuu peisajele se schimbă, aceleaşi, cu aceeaşi nori în mod perpetuum schimbători în forme şi culori.

Ieri: Era un verde templu pe întinsa mare de ierburi uscate.

Azi: O aprinsă ruină pe care curg acide bolnavele seve colorate ale toamnei

Ieri: Un superb înger îmbâcsit de mantia purpurie a morţii catifelate

Azi: O fadă amintire a unei prea luminoase iubiri mincinoasa…

Rece, acidă ploaia îmi udă arsele tâmple de triste dar adevărate gânduri. Obosită inima se zbate, încercând să găsească rezolvarea şi motive pentru ignoranţa fiinţelor ce mă înconjoară…

Rece viaţă de ce te trăiesc?

Aştept poate iarna grea din nou?

[./:/:/.]

Obositoarele ore tomnatice trec cu încetineala melcilor peste obositu-mi suflet, lăsând pojghiţa lor transparentă plină de imagini creatoare, şi-n fiecare minut sufletul şi mintea (îmi) sunt săgetate de sinistre “deja-vu”-uri Vise pe care le-am creat fără însă a le trăi. Şi aştept… Aştept ploaia rece a zăpezii ca să îmi răcorească sufletul înfierbântat de prea adânci putrede răni.

De lemn tocite bănci, moarte frunze pe asfaltul bătrân şi negru, dure… Trandafiri tomnatici şi cerul de cristal cu nori volatili de vată pufos de strălucitoare

Castani în floare… Puternic apus… De viaţă şi soare.

[./:/:/.]

Exasperantele minute lente trec greoaie şi cerul se schimbă plumburiu şi rece, iar ciudatul şi necunoscutul blestem va fi sfărâmat de puterea în care sufletul meu nu crede. Şi-atunci blestemul va cădea în fierbinţi cioburi pe trupul meu încercat de prea multe dureri, atunci visele-mi deveni-vor realitate fără ca sufletul să mă mai doară, şi atunci imaginile din mintea mea – imensele-mi fantezii se vor transforma într-un imens purpuriu ocean ce se va revărsa peste fiinţele din jurul meu, o nouă lume creând, lumea mea.

[./:/:/.]

Epuizare fizică şi moliciunea minţii. Lipsa timpului creator şi ploaia ce îmi udă sufletul prea rece. Gânduri prea abstracte, amestecate într-o diafană pânză psihadelic-abstractă, fluturată de ciudate fantezii negre şi noaptea ce îmi înconjoară fiinţă ce luptă disperată o bătălie pierdută din clipa primului păcat.

Iubirea pe care nu o simt şi ura pe care o imprăştiu.

Viaţa pe care nu o vreau , dar pe care o trăiesc într-un tulbure murmur de infecte şoapte otrăvitoare şi moartea pe care o visez şi o doresc în nopţile singure şi reci, pline de fantasmele fade ale trecutelor iubiri tocite de idealuri mult prea înalte.

Visul, lichidul vâscos, fierbinte şi rece îmi hrăneşte fiinţă înecându-mi sufletul

Visul, obiect analog vieţii ce ticăie infernal în mintea mea ce aleargă nebună, turbată prin noapte după acea pereche necunoscută şi totuşi ştiută ce probabil cutreieră şi ea câmpurile moarte ale vieţii distruse.

Aurora săgetează cerul negru printre moarte stele reci sub care eu aştept otrăvit de acida viaţă somnul cel pur, care mă va trezi  din coşmar

Şi ciudată călătorie, zgomotos de melodioasă îmi poartă mintea în alte lumi noi, dar create de mine şi vechi de când universul în care sufletul se pierde rece.

Sentimentele atât de vechi încât acum par noi şi pure îmi inundă zgomotoase fiinţa. Şi deşarte vise şi speranţe se crează în mine. Şi n-am cu ce le umple. Regrete şi bizara ură difuză

Clasice, exotice şi orientale vise, învelite în spuma sidefie a speranţelor ireale, curg spre locurile în care voi ajunge şi eu.

Minte şi suflet îmi trăiesc visele fanteziilor nocturne, vide şi reci îmi sunt gândurile.

După ce foloseşti pietrele, deşertul devine şi mai pustiu.

Şi-atunci mintea se usucă, dacă trupul nu vrea să găsească alte pietre pentru a potoli foamea şi dorinţa sufletului.

‘erotic dreams’… Pe plaja de cioburi de lângă sufletul meu pustiu, frumuseţea noii zile, parfumurile tomnatice ale pământului se contopesc divine sub razele bolnavului strălucitor soare, cu groase şi adânci dâre de sfântă aromă de tămâie ce poleieşte frunzele moarte în ultima lor clipa de viaţă. Şi libera lor cădere sfârşeşte în pământul năclăit de ploile reci ale sinucigaşilor nori.

‘somewhere, somehow, someday’ cea mai strălucitoare lumina mă va strânge în lichidele ei braţe, hrănindu-mă cu astrale vise hipnotice. […]* şi pornesc pe acest nou volatil şi distrugător drum înălţător şi simt schimbarea majoră ce se va produce în fiinţa şi viaţa mea.

[./:/:/.]

Nu există plăcere fără durere şi nici durere fără plăcere… şi atunci când în trup se amestecă cele două, mintea, inundată de cele mai puternice şi tari sentimente, cedează şi în căderea ei liberă rupe barierele dintre senzaţii şi gânduri, creând un haotic univers în care valurile înspumate de durere fizică se amestecă brutal cu cele ale plăcerii. Porţile deschise primesc însângerate ofranda zeului.

Şi ideea ciudată îmi curmă gândurile, împingându-mă să scriu altceva. Dar ceea ce vreau eu să scriu, nu pot, căci rândurile mele vor lovi moralitatea fiinţelor ce mă înconjoară. Dar noaptea prea senină, poate, cu luna ei mare, rece şi bolnavă parcă mă îndeamnă să rup barierele ridicate de tabuurile acestei infecte omeniri. Dilemă la cel mai înalt nivel.

Să descrii plăcerea în formă ei cea mai ciudată – ce gând îndrăzneţ. Să cuprinzi cu mintea toate formele plăcerilor şi să le pui pe hârtie în cel mai morbid şi ciudat mod posibil şi în acelaşi timp cel mai plăcut şi cel mai excitant mod cu putinţă.

[./:/:/.]

Şi continuitatea este cheia […] Căci totul se continuă mai evident sau mai subtil, dar niciodată legătura nu e frântă, iar progresivitatea urcă la cele mai înalte nivele.

[./:/:/.]

Ciudată nelinişte. Şi infecta contagioasă prostie a oamenilor. Acum înţeleg de ce călugării, asceţii se ridică spiritual deasupra altor fiinţe.

Singurătatea. Un simplu şi superb remediu.

Şi lupta e grea şi cei ce nu ştiu de ce sau pt ce, sau cu ce să lupte sunt învinşi şi aduşi la nivelul celorlalţi. Miniaturizaţi.

Şi totuşi…

/:/:/.]

Succesiunea evenimentelor şi distanţă prea mare care se interpune între mine şi universul meu îmi usucă mintea, iar fiinţele nocive printre care îmi trăiesc perfida viaţa încearcă să mă aplatizeze. Iar eu nu am decât fanteziile pe post de armă şi încerc să nu mă dau bătut

[./:/:/.]

Şi ideile pe care le iau din proaspetele reci izvoare se aşează grele peste mintea mea…

Dar timpul lipseşte prea dureros şi ideile rămân prea mult blocate în mintea-mi îndurerată

Iubesc “febra” creatoare, care aduce în mine odată cu gândurile concrete şi o mare de oceane sonore. Sunete ce mă ajută să “trăiesc” clipa creaţiei într-o formă personală şi personalizată de fiecare dată diferită şi sub o altă lumină.

[./:/:/.]

Creatorul timp lipseşte prea dureros, iar clipa orelor trece grea şi vidă prin sufletul meu, încătuşat de neputinţa de a da glas viziunilor din oceanele lui.

Realele vise nu mai rămân în mine, sau nu le mai pot aduce la suprafaţa furtunii în care prea multe s-au pierdut. Te voi găsi, să te încătuşez şi să-mi slujeşti doar sufletului întunecat? Când?

Sinistre senzaţii de “deja-vu”

Şi ploaia fină de tineri fulgi sinucigaşi mă învăluie, aducând tăcută amintirile anilor-clipe, deja trecuţi şi uitaţi, sau puşi sub tăcerea ce mai e sfâşiată uneori şi viziunile lor mă lovesc prea tulbure şi dureros. Doar răceala aerului îngheţat parcă îmi poate alina durerea din suflet.

Singurătatea. Singura stare ce poate fi în acelaşi timp şi pavăză şi ucigaş. Iar linia ce delimitează aceste două trăsături este insesizabilă, dar odată trecută, efectele sunt devastatoare.

Superbe mistere învăluie viaţa noastră. Şi puţinii care se încumetă să le dezvăluie sunt ucişi de propria lor dorinţă. Şi moartea lor o folosesc eu. Îi sorb toate întunecatele puteri pentru a deveni acea supremă fiinţă pe care o visez făcând dragoste cu mine.

Şi viziunile se schimbă. Sentimentele vechi se transformă în altele mai noi şi pline de alte sensuri mai profunde şi misterioase

Sămânţa infectă a Soarelui e adânc îngropată în negrul pământ al sufletului răvăşit… Hipnotice lumini… şi sunetele… Atât de întunecate… Atât de reale…atât de… caustice

Privirile-mi săgetează aerul mut al disperării, luminat şi aprins de luna îngheţat de galbenă a iernii. Vântul e acum atât de vid printre crengile desfrunzite

Cunoscute, traite-n altă viaţă, imaginile îmi umplu mintea, împreună cu melodiile vechi, fără vârstă.

Murdarul fum de ţigară îmi loveşte mintea şi dureroase liberele iubiri revin în mine printre recile picături ale ploii iernatice.

…Aceeaşi gară… Aceeaşi brazi bătrâni… Acelaşi palid soare rece… Aceeaşi corbi negrii, imenşi şi grei taie cerul albastru, aceleaşi melodii îmi răsună în minte, dar dragostea mea nu mai e pt ea…

E pentru nimeni… Pentru eternitate… E pentru moarte…

Speranţele, cu cât sunt mai mari şi mai multe, cu atât puterea lor este mai mică.

[./:/:/.]

Oboseală. Şi lipsa creatorului timp. Epuizare şi lipsa timpului creaţiilor.

Aceeaşi rece gară, luminată de beculeţe multicolore, pete răzleţe de zăpadă îngheţată. Aceeaşi eternă lună palidă. Aceleaşi tremurătoare trenuri vechi şi gălăgioase; neschimbatele destinaţii. Aceleaşi peisaje trec pe lângă mine in sunetul monoton al roţilor metalice lovite de şinele îngheţate.

Şi puţina zăpadă căzută din cerul rece nu poate să-mi aline durerile din suflet. Mă las pradă viselor şi altfel de viaţă nu îmi mai doresc. Alte speranţe şi dorinţe se înfiripează printre fulgii de nea şi se topesc pe inima-mi neagră.

Iubirea e plecată. Alungată de forţe necunoscute şi plâng după ea.

O ciudată zi de decembrie, rece, ce aduce în sufletul meu imagini pe care le ştiu. Sunt ale mele, dar nu pot să aflu de unde le am. Din ce vis, din ce viaţă.

[./:/:/.]

Vise prea îndrăzneţe, aduse la viaţă în mine de divinele sunete ale Ibizei, cu o putere ce îmi aruncă mintea într-o viaţă viitoare şi fericirea neştiutei împliniri se topeşte fierbinte în sufletul meu…

Şi am alături negrul înger?! Sau cel puţin sper

Ceva se schimbă în mine… Sau în jurul meu? Îndoielile sunt mai puternice şi obturează puterea-mi de a crea.

Dezinteres

[./:/:/.]

Voi împărţi oceanul de sunete şi sentimente din sufletul meu cu cineva?

Negrul înger a fost şters din fiinţa mea de către o altă visare înmiresmată de nemuritoarele sunete ce gravitează palpabil în jurul meu şi mă menţin în cretina viaţa.

Mă scald, trup şi suflet în torentul îngheţat al scurtelor eternităţi ce îmi săgetează fiinţa şi existenţa, ucigând sau înviind lucruri vechi-noi… Acei doi ochi, învăluiţi de noapte rece şi de sunete divine, au înmuiat fără să ştie o parte din împietritu-mi suflet.

Aud stinsă chemarea vieţii pe care o visez… Privesc haoticul dans al fragililor letali fulgi de nea… Şi inima mi-e inundată de amare lacrimi.

Împing la limite fanteziile-mi grăitoare. Mintea mi-e deja bătrână de trăirea acestora. Dar o plăcere ciudată îmi inundă sufletul.

[./:/:/.]

Timpul îşi continuă mersul monoton, parcurgând lent fiecare bucăţică din trupul meu şi purtându-mă dezastruos de repede spre unul dintre finalurile pe care le aştept.

Lupt cu perfidiile aruncate nesfârşit în calea mea. Susţinerea de care aş avea nevoie lipseşte cu desăvârşire şi mă am doar pe mine singurul şi unicul ajutor şi susţinător.

[./:/:/.]

“need love”

Bătrâne vise, deşarte uitate şi distruse speranţe. Reuşi-voi să trec victorios prin furtunile şi vânturile ce mă lovesc? Găsi-voi supremul lucru pe care îl caut şi după care tânjesc din tot sufletu-mi întunecat?

O noapte cu luna îngheţată în cer. A trecut, a adus în mine şi în jurul meu o lume pe care o visam. Dar care are un gust amar acum. Şi cuvinte nu găsesc să-mi explic de ce.

O viaţă care m-ar încânta, dar care acum mă sperie. Şi e un sentiment ciudat. O noapte visată în mii de nopţi, în fiecare clipă a vieţii mele. O noapte ca o viaţă, plină de plăceri renegate şi neacceptate, plină de muzică sintetică, plină la refuz de fum de ţigară, parfumuri incitante şi sticle de amară băutură ce aduce în trup dorinţa deşartei plăceri periculoase

“nothings gonna stop me now. Nothings gonna put me down”

Sunt încă aici… Şi soarele răsare. Ascult ploaia cum curge în mine. Închid ochii şi văd visul zilei. Nu mai vreau să mă trezesc. Lumina tristeţii se stinge lent de dureros. Se pierde în visele mele.

[./:/:/.]

Lumea din interiorul meu a găsit o fisură şi îşi începe revărsară peste lumea voastră, visele devin realitate, iar cele zdrobite în mii de cioburi şi împrăştiate în cele patru zări ale deşertului meu se reconstituie sub o altă astrală lumină…

Sexul se împleteşte periculos cu muzica. Şi rezultatul va fi unul suprem, umplut cu puterea de a schimba lumea.

Oare va avea loc îngerul negru printre plăcerile mele? Va reuşi ea oare să iubească ceea ce sunt?

Cuvinte. Mii. Se înşiră la infinit pentru a crea capodopera unui suflet. Ah! Am capul plin de gânduri, sunete şi imagini. “Creatoare sau apocaliptice?” – nu ştiu încă.

[./:/:/.]

De ce lumina e precedată de frig? De ce fiinţa neagră ce căută lumina trebuie mai întâi să degere?

[./:/:/.]

Pagini albe. Vide. Şi gândurile încătuşate în mintea-mi obosită.

Albastră.

Am nevoie de mai mult timp. Doar el şi muzica au puterea de a-mi reda forţa creatoare ce se ofileşte împărţită de stresul şi oboseala vieţii.

Lupt cu înverşunare să nu devin precum fiinţele din jurul meu.

Viaţa este o continuă luptă cu timpul care trece mult prea repede; cu fiecare clipă trupu-mi îmbătrâneşte. Cu fiecare clipă creatoare sufletul-mi înfloreşte. Cu fiecare clipă pierdută, distanţa dintre mine şi eternitate se măreşte. Cu fiecare clipă contorizată de ceasul suprem omenirea moare, purtată spre această morbidă soarta de interesele minore ale celor ce cred că sunt la conducerea acestei lumi.

[./:/:/.]

Drumul ud de ură şi infamie se aşterne în mintea mea, iar orizontul e pătat de culori dureroase ce îmi zgârie inima şi sufletul…

Foamea şi oboseala îmi muşcă trupul, dar mă încăpăţânez să merg mai departe şi ultima mea clipă va fi aceea în care mă voi lupta cu moartea

Gândurile toate nu mai au nici o noimă. Se amestecă în mine cu durerea trupului şi uit să mă trezesc din visarea agonică. Şi lumea trece pe lângă mine, se topeşte undeva în zare, lăsându-mă prada morţii şi deznădejdii.

Ochii-mi înlăcrimaţi nu mai pot distinge luminile, pielea-mi rece nu mai simte natura din jur. Doar în imperiul sufletului şi al minţii mai luceşte infimă scânteie ce nu vrea să se stingă.

Nimic nu-mi poate înfrânge spiritul. Trupul va putrezi, dar va lăsa urme în această lume hidoasă şi rece.

[./:/:/.]

Durerea provocată de cuvintele celorlalte fiinţe mi-a încătuşat inima şi sufletul… Acelaşi gen de durere care m-a făcut atunci să mă arunc în apele tulburi ale creaţilor îmi sfârtecă sufletul şi nu mai am ce crea pentru a uita de ea…

Simt cum în orele de clipe liniştite mintea îmi revine la forma pe care o ştiu de atâta timp… Forma creată de cunoştinţele adunate, formă ce este torsionată de fiecare clipă ce musteşte de stresul vieţii…

Şi această revenire aduce cu ea, în mine, frânturi de vise, idei şi vieţi, dar prea efemere, dispar într-o clipită în oceanul acum tulbure al creaţiilor mele… Şi eu rătăcesc, căutând sub fiecare bolovan ce pluteşte pe întinsul ocean, câte o clipă rece de plăcere, caut pierdutul drum spre eternitatea cuvintelor mele şi a imaginilor îngălbenite ale sufletelor mele…

Cât de vidă e natura fără sentimente…

Iarna, era o dată demult un vis frumos, un anotimp al fanteziilor şi visărilor, sau era o imensă mare albă şi îngheţată în forma oraşului, de ură şi regrete, lacrimi şi suspine o materie…

Azi?!… Apă îngheţată, aruncată peste blocuri  şi oameni rătăciţi în negurile plumburii ale unei acide tranziţii infinite… O îngrămădire de materie fără sentimente sau viaţa…

[./:/:/.]

Am pierdut legătura cu viaţa mea interioară… Am fost încătuşat şi închis în cuşca otrăvitoare a materialismului şi sunt lovit neîncetat printre zăbrele de acide dureri obositoare ce îmi strâng sufletul şi îl rănesc…

Nu mai pot visa… Nu mai am unde să visez…

[./:/:/.]

Mă voi pierde în negura amară dacă nu voi reuşi să-mi arunc sufletul peste acest zid de monotonie şi rutina prea murdară pentru creaţiile mele…

Plâng la răscrucea tăiată de zei în eternitatea cuvintelor… Plâng clipa de iubire dintre noapte şi zi… Plâng pentru viaţa-mi încătuşată… Plâng la izvorul creaţiilor din sufletul meu ce e pe cale să sece, îngheţat de perfidiile apusului de viaţă…

[./:/:/.]

Zi liniştită, plină de sunete… Plăcerea simulată urcă în trupul meu, împreună cu durerea, iar fulgii de nea acoperă calzi plăcerea-mi perfidă, ocrotindu-mi sufletul…

[./:/:/.]

Mondenităţi stupide… şi frig… şi pactul unui alt prunc cu dumnezeu, fără voia lui… gânduri… aceleaşi rânduri scrise mai demult îmi stărui în minte… aceleaşi peisaje se succed zilnic pe lângă mine, aceleaşi activităţi în fiecare zi în care sunt încătuşat…

Repet, cu durere în suflet că monotonia şi rutina ucid spiritul creator al omului, dar acest fapt nu e o problemă pentru majoritatea oamenilor ce parazitează planeta, din simplul motiva că eu nu ştiu ce este în interiorul lor, sau pentru că au fost încătuşaţi toată viaţa în concepţii şi idei denaturate ce împiedică dezvoltarea…

Iar cei ce au reuşit să-şi elibereze spiritul creator simt durerea pe care o provoacă monotonia şi rutina.

Eu mă zbat în ghearele acestei morţi interioare, iar timpul nu îmi dă voie să lupt.

Nu mai am timp să lupt. Izbucnirile creatoare sunt din ce în ce mai rare şi mai şterse. Mor…îmi moare sufletul.

Şi nu găsesc…

[./:/:/.]

Şi nu găsesc…

Nici nu mai ştiu ce caut. Ura şi dezgustul se împletesc morbid în sufletul meu, producând ciudate furtuni contorsionate. O dorinţă ciudată de a părăsi. De a părăsi locul în care îmi ţes “viaţa”. Trebuie să scriu… trebuie să desenez… trebuie să creez… am nevoie de muzică, dar mi-e frică. Proiectele începute s-ar putea să nu le termin niciodată. Am nevoie de TIMP!

Răsfoiesc, distrus, vechile foi acoperite de negre cuvinte încercând să-mi regăsesc părticică de suflet distrusă de viaţă pe care mă încăpăţânez s-o trăiesc.

În faţa ochilor mei înlăcrimaţi curg, reci, rânduri negre încărcate greu cu frânturi de acid otrăvitor viitor şi netrăite vise.

…încă…

[./:/:/.]

Presentimentul ciudat îmi zdrenţuieşte sufletul. Totul se învârte în jurul meu mult prea lent. Lucru ce nu poate aduce nimic bun.

Se apropie furtuna, deşi la orizonturi nici un nor nu-mi arată lucrul ăsta, dar lentoarea în care au intrat acţiunile mele e prea apăsătoare, prea reală.

Şi această lentoare îmi dă posibilitatea să creez. Pot din nou să îmi împrăştii fertilele gânduri pe alba hârtie. Acum pot să-mi răstignesc, liber, viziunile ce vor fi din nou încătuşate de monotonie.

[./:/:/.]

Lacrimi inutile… şi imensă durere interioară… sufletul se distruge, lovit de haosul exterior… speranţe zdrobite şi dorinţe morbide… violente vise de iubire pură…

…durere…durere…durere…destrămare…durere…durere…durere…

…moarte…

…furtuna s-a dezlănţuit distrugător în mine şi în jurul meu… propriile-mi lacrimi udă acide, morbide şi reci sicriul în care se cuibăreşte lent, sângerând sufletul şi fiinţa mea, lângă groapa amară a disperării, săpată de perversul timp în roca lichidă a eternităţii.

Picătura de înveninată durere s-a pierdut în trupul şi mintea mea, aducând noi senzaţii şi sentimente şi noi uri ce îmi răscolesc sufletul, dând noi înţelesuri gândurilor şi dorinţelor mele morbide…

[./:/:/.]

Ce rost mai are credinţa dacă lucrurile la care ţine dispar din viaţa mea?

Ce rost mai are viaţa mea dacă sunt pierdut în singurătate?

Ce rost mai au creaţiile mele dacă doar eu le văd?

Ce rost mai au aceste rânduri dacă doar eu le citesc şi le înţeleg?

Ce rost mai are lumina dacă doar eu întuneric caut?

Ce rost mai are iubirea dacă doar eu mă iubesc?

Ce rost mai au visele mele dacă doar eu le cunosc?

Ce rost mai are ordinea dacă numai eu în haos trăiesc?

Ce rost mai are planeta dacă doar eu trăiesc pe ea?

Ce rost mai am eu în lumea pe care o urăsc?

De ce trebuie să caut?

De ce trebuie eu să scormonesc neantul după putrede adevăruri?

De ce trebuie să nu pot crede în al vostru dumnezeu?

De ce liniştea nu găsesc?

…unde e iubirea?…

[./:/:/.]

Totul se destramă, implacabil, prea ciudat, prea repede. Ura creşte în mine cu fiecare secundă şi dumnezeu îşi pierde chipul. Credinţa mea se zdruncină şi ucide tot ce ţine de divinitate. Ura mea nu poate să-şi găsească un sfârşit… şi nici nu mai întreb de ce…

Lupt în continuare dar cu alte scopuri. Dacă distrugerea rasei mele începuse să devină doar un vis de maniac, acum această dorinţă îmi rupe mintea cu puteri înzecite.

[./:/:/.]

“i feel with another joy the pain on my brain”

[./:/:/.]

La fiecare bătaie a inimii mele durerea îmi săgetează acidă creierul. Ochii ar vrea să se închidă… pentru totdeauna. Tăcut şi îndurerat stau pe lichida stâncă de la răscrucea morţii şi a vieţii.

Nu ştiu ce drum să apuc şi ochii să se închidă vor… în fumuri otrăvite şi nopţi nedormite, cu durere speranţe şi vieţi se topesc… mă topesc… pustiu şi singur, cu sânge curgând din piept, ochi, gură şi palme…

Pierdut şi rece se stinge focul speranţei în mine, lovit nemilos de josnicie… a altora “idealuri” le spânzura pe ale mele… moarte caut în frunze putrede… la cenuşiile orizonturi se profilează siluete lichide de noi vise…

Ciudat cum nimic în “dragoste” nu îmi reuşeşte… pervers cum doar pe mine mă doare sufletul… şi urlu către cerul lipsit de îngeri şi pustiit de sentimente: DE CE EU??

[./:/:/.]

De ce eu… retorica întrebare ce neîncetat fiinţa îmi bântuie şi marginalizat sunt de către esenţa şi răspunsul ei.

Nu fac parte din nici o lume. Am fost pierdut de zei, eu fiind un zeu şi doar atât să ştiu că singur voi sfârşi viaţa trupului meu pe acest pământ sărat şi amar.

Atât de singur printre mii de “oameni“, suflet mai pierdut ca al meu nici dincolo de moarte nu voi mai găsi.

Remediu? Întreb zeii şi ale lor cortegii de cadavre şi minciuni

Răspuns? Doar eu, când voi fi în faţa falsei divinităţi poate îl voi găsi

…şi întreb neantul, lumina şi întunericul, natura vie şi moartă

 

DE CE EU?

Ce Am EU?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: